Situată în partea de nord-est a judeţului Neamţ, la o depărtare de cca. 46 de km de reşedinţa acestuia şi în imediata apropiere a oraşului Tg. Neamţ, Cetatea Neamţ (sau a Neamţului) face parte din categoria monumentelor medievale de valoare excepţională din România. Apariţia şi existenţa sa sunt strâns legate de istoria locului, a cărei vechime coboară cu aproximativ şapte milenii în negura timpului.
Numai în microregiunea în care se situează Cetatea Neamţ, atât de generoasă din punct de vedere a condiţiilor de mediu natural, se găsesc un număr de peste 100 de situri arheologice şi obiective de arhitectură care corespund tuturor epocilor şi culturilor atestate în estul ţării noastre. Cele mai vechi urme de locuire, aparţinând culturii Starčevo-Criş (cca. 5500-5000 î.H.), au fost puse în evidenţă la Lunca-Vânători şi Oglinzi-Răuceşti, pe versantul estic al Culmii Pleşului, la doar câţiva kilometri de Cetatea Neamţ.
Atrase de izvoarele de slatină care se găsesc în apropiere, comunităţile de agricultori şi crescători de vite din neoliticul timpuriu au exploatat intens apa sărată, aşa cum au făcut şi populaţiile care s-au succedat, atât pentru consumul cotidian propriu, cât şi în scopul obţinerii sării cristalizate care era transmisă către triburile aflate la depărtare.
Pentru mileniul următor (cca. 5000-4000 î.H.) sunt atestate vestigii ale culturilor ceramicii liniare şi Precucuteni la Lunca, Oglinzi, Târpeşti, Topoliţa ş.a., pentru ca ulterior (cca. 3600-2500 î.H.) să se remarce un număr mare de aşezări ale culturii Cucuteni (la Tg. Neamţ, Vânători, Poiana, Lunca, Răuceşti, Petricani, Târpeşti etc.), cea mai strălucită civilizaţie a Europei Vechi. După o perioadă frământată (cca. 2500-2000 î.H.), generată de pătrunderea unor triburi de origine estică şi nord-estică, în apropierea oraşului de pe apa Ozanei (la Lunca, Davideni, Rădeni, Târpeşti, Săveşti) şi chiar pe locul Cetăţii Neamţ sunt prezente comunităţi ale epocii bronzului tracic (cca. 1800-1100 d.H.).
Dacă pentru mileniul I î.H. sunt documentate un număr mai mic de descoperiri, în prima parte a secolului al II-lea d.H. aşezările sunt mult mai numeroase şi bogate, aşa cum sunt cele de la Brusturi, Topoliţa, Urecheni, Târzia sau Nemţişor.
Cât priveşte segmentul cronologic cuprins între secolele V-VIII d.H., cunoscut în istoriografia românească sub numele de perioada formării poporului român, staţiunea de la Davideni este emblematică pentru întreg spaţiul est-carpatic.
Având forme specifice de organizare social-economică şi politico-militară, comunităţile locale au evoluat în secolele următoare, deşi au fost influenţate negativ de controlul exercitat de populaţiile turanice.
După mijlocul veacului al XIV-lea, vechile aşezări din Depresiunea Neamţ cunosc o revigorare economică, activităţile productive şi schimburile comerciale permiţând transformări esenţiale în statutul localităţilor. Îndeosebi după formarea statului medieval moldovenesc se constată o creştere a numărului aşezărilor rurale, sunt atestate documentar şi arheologic curţile boiereşti (ca cele de la Orţeşti şi Netezi), iar interesul domniei pentru această zonă devine tot mai evident.
În acest context, apariţia oraşului Târgu Neamţ şi a Cetăţii Neamţ nu este decât o consecinţă a dezvoltării societăţii locale, care pe parcursul întregului ev mediu va fi racordată la toate evenimentele istorice majore care s-au petrecut în Moldova.
