Hramul: “Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătorit la 29 august
ISTORICUL MĂNĂSTIRII SECU La aproximativ 22 km de oraşul Târgu Neamţ, pe valea pârâului Secu (DC 160), ce se deschide în stânga şoselei care duce spre Pipirig şi Poiana Largului peste Muntele Petru Vodă, se păstrează o altă nestemată încrustată pentru veşnicie în diadema vestitelor focare de credinţă şi spiritualitate românească ale judeţului Neamţ: Mănăstirea Secu.
Aşezată într-o fermecătoare poiană ce se întinde la poalele Muntelui Vasan, protejată din toate părţile de înălţimi împădurite, Mănăstirea Secu are aspectul unei impresionante fortăreţe, fiind înconjurată de ziduri impunătoare ce se îmbină la colţurile incintei cu puternice turnuri de apărare.
Grupuri restrânse de sihaştri vor fi vieţuit aici şi în poienile ascunse de pe valea Secului încă din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, aşa cum s-a întâmplat la Mănăstirea Neamţ şi în alte locuri din Moldova, depărtate de aşezările omeneşti dar care puteau asigura anahoreţilor hrană şi adăpost. Dar prima aşezare călugărească ce se cunoaşte aici nu poate fi mai veche de anii 1420-1450, când un grup de sihaştri condus de Zosim (sau Zosima) a curăţat un loc în pădure şi a ridicat o bisericuţă de lemn cu hramul “Naşterii Sf. Ioan Botezătorul”, eveniment consemnat de altfel şi în Pomelnicul Mare al mănăstirii.
Ieşind din zona legendelor şi bizuindu-ne pe datele cuprinse într-o pisanie din 1530 păstrată până în 1910 în turnul-clopotniţă de la intrare, putem considera că Petru Rareş a ridicat la Secu, pe locul actualului cimitir, biserică voievodală înconjurată cu zid de către fiii acestuia şi Elena Doamna. Coroborând toate informaţiile de care dispunem, rezultă că schitul de la Secu a purtat multă vreme numele întemeietorului său, Zosim, şi că Alexandru Lăpuşneanu l-a înzestrat cu moşiile din hotarul Cetăţii Neamţ, pe care apoi alţi voievozi le-au întărit şi le-au extins.
Spre sfârşitul veacului al XVI-lea, construcţiile din jurul Schitului lui Zosim erau slăbite de vreme şi chiar biserica zidită de Petru Rareş, din cauze necunoscute, se afla în ruină. Această situaţie explică în bună măsură de ce în 1602 vechiul lăcaş a fost abandonat, ridicându-se actuala ctitorie a lui Nestor Ureche, mare vornic al Ţării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche. După cum ne informează pisania originară aflată în zidul sudic al bisericii (şi ajunsă aici în urma unor adăugiri ulterioare) lucrările s-au săvârşit între 7 iunie şi 5 octombrie 1602, deci în numai 4 luni, ceea ce reprezintă – trebuie să recunoaştem – un record în materie, chiar dacă ne raportăm la marile construcţii din epoca lui Ştefan cel Mare, realizate şi ele într-un timp foarte scurt.
Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, cu ruga Preacuratei Maici a Domnului şi a Sfântului Înaintemergător Ioan şi a tuturor sfinţilor, cu bunăvoinţa dreptcredinciosului Domn al nostru, Io Eremia Moghila Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei şi a celor de Dumnezeu dăruiţi fii ai săi, Io Constantin şi Alexandru Voievozi şi a celuilalt frate al său Io Simion Moghila Voievod şi a copiilor lui şi cu binecuvântarea fratelui domniei lor, Preasfinţitul chir Gheorghe, Mitropolit al Sucevei, cu bună râvnă şi cu adevărată a lui de Dumnezeu dăruită agonisită, a făcut acest hram dumnezeiesc întru numele slăvitului prooroc Înaintemergător şi Botezător al lui Hristos, Ioan, şi a cinstitei lui Tăieri a capului, smeritul şi mult greşitul şi nevrednicul rob al stăpânului Hristos, Nestor Ureche mare vornic al Ţării de Jos şi cneaghina lui, Mitrofana, şi copiii lor, Vasile şi Grigorie şi alţi copii ai lor; Cinstite Sfinte Înaintemergătorule, pleacă-ţi pomenirea către binecinstitorul Domnului nostru şi a robului lui (Hristos?), Nestor Ureche mare vornic al Ţării de Jos … şi Neamul lui pentru iertarea în acelaşi an, octombrie 5 (1602).
După anul 1602, aşezământul monastic de la Secu a continuat să se dezvolte în jurul ctitoriei lui Nestor Ureche, ridicându-se noi chilii şi construcţii-anexe. Astfel, în anul 1640, în vremea egumenului Ghedeon, s-a construit în partea de sud-est a incintei Paraclisul “Adormirea Maicii Domnului”, iar sub oblăduirea lui Nifon Udrea Trotuşanu s-a ridicat în partea de nord-est, între anii 1758-1763, Biserica “Sf. Nicolae”, în amintirea lăcaşului cu acelaşi hram de la Cetatea Neamţ, pe care voievodul Vasile Lupu îl supusese canonic Mănăstirii Secu (în 1646), iar Mihail Racoviţă îl distrusese împreună cu cetatea, din ordinul turcilor. Puţin mai târziu, între 1775 şi 1779, cât a stăreţit Paisie Velicicovschi, la Secu s-au construit aproximativ 100 de chilii, pentru a le face loc tuturor călugărilor pe care marele cărturar îi adusese cu sine de la Dragomirna.
După plecarea lui Paisie Velicicovschi la Mănăstirea Neamţ (15 august 1779), aşezământul monahal de la Secu îşi pierde autonomia canonică, apărând în documentele vremii, până în 1910, ca dependentă de marea lavră a Neamţului sub denumirea de Mănăstirea Neamţ-Secu.
După greaua încercare din 1691, când şi la Secu se stabilesc vremelnic oştenii regelui polon Ian Sobieski, şi după pierderile suferite în tot secolul al XVIII-lea cu prilejul deselor incursiuni ale cetelor prădalnice de tătari, poloni şi austrieci, au urmat tragicele evenimente din vara anului 1821, care au marcat un adevărat dezastru în istoria acestei străvechi vetre mănăstireşti. Documentele vremii ne informează că, pe la mijlocul lunii august 1821, cetele eteriste urmărite de oastea otomană s-au retras în bună parte şi pe Valea Secu, însumând între 380 şi 500 de oameni sub comanda lui Iordache Olimpiotul şi a lui Farmache. Cei mai mulţi s-au adăpostit direct la Mănăstirea Secu, alţii, sub comanda lui Gheorghe Călăuz, au rămas pe valea pârâului hărţuind unităţile lui Emin Aga şi provocându-le grele pierderi. Nevoiţi să se retragă între zidurile mănăstirii sub presiunea unui duşman mai numeros şi mai bine înarmat, eteriştii sunt supuşi, în ultimele zile ale lunii august, la un adevărat asediu, în timpul căruia s-a folosit şi artileria. Timp de 14 zile asediaţii au reuşit să reziste furibundelor atacuri otomane, dar pierderile mari şi incendiul mistuitor care s-a declanşat în incinta mănăstirii i-au obligat, în cele din urmă, să intre în tratative cu Salih Paşa, care conducea întreaga acţiune. Amăgiţi de promisiunile acestuia, eteriştii s-au predat, fiind apoi măcelăriţi împreună cu monahii şi toţi cei care se adăpostiseră aici. Doar căpitanul Farmache şi 14 oameni ai săi au fost cruţaţi pentru a fi duşi la Istambul, unde au fost apoi decapitaţi.
Anii care au urmat distrugerilor şi devastărilor din 1821 au fost ani grei, ani de privaţiuni şi muncă asiduă, în timpul cărora s-au reparat zidurile incintei şi s-au refăcut chiliile cu Paraclisul “Sf. Nicolae”. În 1832 s-a reconstruit Biserica “Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” din cimitirul mănăstirii, pe locul micului edificiu de lemn ridicat de monahii lui Zosim, şi abia în 1850 se vor încheia lucrările de restaurare la ctitoria lui Nestor Ureche, aceasta fiind lungită, zugrăvită în interior şi împodobită cu o nouă catapeteasmă.
Totuşi, la sfârşitul veacului trecut, Mănăstirea Secu va continua să se afle într-o situaţie precară, fiind serios stânjenită în activitatea sa de subordonarea canonică faţă de Mănăstirea Neamţ. Acest fapt îl determină pe Mitropolitul Pimen Georgescu să acţioneze întru separarea celor două aşezăminte: în 1910 s-a procedat la împărţirea terenurilor, iar în 1919, odată cu aprobarea oficială, s-au întocmit şi primele bugete distincte pentru Mănăstirea Neamţ (cu schiturile Vovidenia şi Pocrov) şi Mănăstirea Secu (cu Sihăstria şi Sihla în subordine). Deşi în anii următori autonomia atât de râvnită a fost din nou pierdută, fiind pe deplin câştigată abia în 1950, Mănăstirea Secu s-a afirmat constant ca un puternic centru monastic şi spiritual din această parte a ţării, reuşind să se ridice la înălţimea bogatelor sale tradiţii istorice şi de cultură.