Vechiul Spital se află în aceeaşi zonă ca şi Casa memorială “V. Micle” şi Şcoala Domnească şi datează tot din 1852, intrând în patrimoniul urbei datorită aceluiaşi voievod Grigore Alexandru Ghica, la vremea respectivă fiind al doilea spital din Moldova, după Spitalul Central din Iaşi. Inaugurarea sa s-a făcut la 16 octombrie 1852, în cadrul unei mari solemnităţi, de către însuşi domnitorul Alexandru Ghica, alături de Mitropolitul Moldovei, Sofronie, şi stareţul Neonil de la Mănăstirea Neamţ. Chiar şi Ion Creangă a fost prezent, amintind acest moment în “Amintiri din copilarie”.
Istoricul construcţiei
Alături de spiţerie şi Şcoala Domnească, spitalul a fost construit cu ajutorul stareţilor de la Mănăstirea Neamţ, la ordinul domnitorului Grigore Ghica, care a ţinut cont de resursele importante pe care le obţinea lăcaşul monarhal de pe urma proprietăţilor pe care le avea în toată Moldova. Proiectat în 1832, spitalul începe să fie construit în 1848, înaintea spitalelor din Piatra Neamţ şi Bacău.
Ca dimensiuni, ca plan şi aspect general clădirea se aseamănă cu Şcoala Domnească, diferenţele fiind vizibile îndeosebi în compartimentarea interioară a edificiului. Acesta se compune din două corpuri de clădiri. Una cu etaj, în faţă, spre Uliţa Mare, cu saloane mari pentru bolnavi, coridoare largi, camere pentru operaţii şi pansamente. În partea centrală a etajului se află paraclisul cu hramul “Sf. Dumitru”. Corpul al doilea, fără etaj, este situat în spate şi cuprindea bucătăria, administraţia, camera pentru necropsii şi alte anexe. Între cele două corpuri de clădiri exista un bazin în care apa era captată de sub culmea Pleşului printr-un şir de conducte de ceramică. Acestea se presupune că alimentau iniţial o berărie ce ar fi funcţionat prin 1627.
Personalul locuia în spital, având camere special amenajate. Iluminatul era asigurat de felinare cu petrol, iar în saloane se foloseau candele cu undelemn.
În timpul războiului unitatea a fost transformată în spital militar. La împlinirea a 120 de ani de la înfiinţare a fost publicată o lucrare monografică a unităţii sanitare, “Din trecutul istoric al Spitalului din Târgu Neamţ şi al Ospiciului de alienaţi din Mănăstirea Neamt”, alcătuită de prof. D. Constantinescu, dr. Aurelian Grigorescu, dr. Valentin Grigorescu şi dr. Sorin Miron.
Activitatea medicală
Încă de la inaugurare activitatea sa va fi condusă de către monahi, dar primii medici de aici vor fi aduşi de peste hotare. Linia urmată va fi aceeaşi cu cea a bolniţei pentru “cei lipsiţi de minte şi chinuiţi de duhuri rele” de la Mănăstirea Neamţ. În cazul bolniţei, însă, nu se putea vorbi de o îngrijire medicală propriu-zisă, dar bolnavii aveau parte de cea mai bună pâine şi vin. Pe de altă parte, erau destui călugări care călătoreau frecvent la muntele Athos sau în alte locuri de pelerinaj şi care se întorceau adeseori cu leacuri obţinute din plante, sub formă de fierturi şi unsori care, alături de rugăciuni, slujbe şi de arderea unor esenţe “mirositoare” şi care constituiau baza medicinii mănăstireşti din acele vremuri.
Dacă iniţial spitalul avea doar 40 de paturi (ca şi spitalele din Roman, Galaţi şi Botoşani), între anii 1860-1862 numărul acestora creşte la 80, ajungând să fie al doilea spital din Moldova, după cel din Iaşi.
În 1866 Spitalul din Târgu Neamţ va trece sub administraţia Episcopiei Sf. Spiridon din Iaşi. Tot în acel an are loc un început de epidemie de tifos ce va continua cu una de holeră. Primarul de atunci al târgului, Teohari, va încerca alături de medicul Fr. Müller să ţină situaţia sub control, acordând o serie de ajutoare celor năpăstuiţi. Dar lipsa fondurilor ridica mari probleme. De exemplu farmacistul târgului se plânge că de 8 luni “stăruieşte necontenit” pentru plata celor 279 reţete gratuite pentru săraci eliberate în timpul “epidemiei furioase”. Cu toate acestea, la sosirea regelui Carol I în localitate, primăria a cheltuit 892 lei şi 40 de parale pentru masa acestuia, în timp ce pentru înmormântarea unui “mizerabil” nu s-au găsit 11 lei, şi nici pentru reţetele gratuite sau pentru hrana săracilor care flamânzeau în 200 de case.
În anul 1866 spitalul figura cu aparatură chirurgicală variată, ce făcea posibilă abordarea aproape a tuturor problemelor chirurgicale. Cât priveşte alimentaţia bolnavilor era prevazută o sumă destul de mică pentru aceea vreme, respectiv 40 de parale pe zi de fiecare persoană internată. Printre alimente se găseau însă vin vechi, arpacaş, lapte, carne de vacă, făină. Salariile personalului nu se plăteau la timp, fiind consemnate chiar şi întîrzieri de 12 luni. Cu toate greutăţile întâmpinate, Spitalul Târgu Neamt a reuşit treptat să-şi câştige un bun renume, bolnavi de peste hotare alegând să vină spre tratare aici. În acest sens o contribuţie au avut-o medicii Dimitrie Ulea şi Moscovici, absolvenţi ai Facultăţii de Medicină din Paris. Aceştia au publicat dealtfel, în 1877, un periodic medical – “Nosograful ospitalului de Neamţu”, printre primele din Moldova.
